Am plutit adesea printre ganduri, m-am jucat cu diferite cuvinte, am amestecat silabe, am cantat cu sufletul minunea de a fi, de a iubi si de a crede, am colindat pe la inimile altora sperand sa las fiecaruia in prag o vorba pe care sa nu o ingroape nici noianul de zapada, nici vantul de toamna, nici florile din primavara si nici macar o ploaie puternica de vara…
Acum m-am intors acasa si regasesc pustiu locul din mine… timpul a avut grija sa asterne cu indiferenta lui clipe inutile peste amintiri atat de dragi. E frig si totusi pe la colturi mai sunt inca lacrimi calde, iar in mijloc mai arde tremurand flacara divina.
Dar de acum se va schimba totul, nu va fi ca inainte ci va fi mai bine, mult mai bine. Eu am revenit cu atata iubire, cu atata prietenie si lumina pe care le-am primit de-a lungul drumului meu incat ar insemna sa ma ucid daca nu as schimba, daca nu as darui din nou parfum casei mele.
Si totusi drumul a fost lung si obositor… mai lasati-ma o secunda sa ma odihnesc, doar atat si apoi ma voi apuca de treaba… sper doar sa nu fie prea tarziu…
Aveti grija de voi, iubiti stelele si bucurati-va de orice clipa!
Traim momente in care sufletul nostru se vrea atat de mult iubit, in care inima noastra doreste sa daruiasca atat de mult… insa ne simtim sufletele intunecate de pacate iar inimile golite de sentimente…
uneori cuvantul nu e de ajuns sa rosteasca ceea ce te doare, ceea ce simti. ceea ce-ti striga sufletul in noapte, ceea ce-ti canta inima in zori… de aceea, uneori, preferi sa taci, pentru a-ti reveni din copleseala ce te-a cuprins, pentru ca doar tacerea poate uneori sa sparga durerea ce ti-a impietrit in inima…
in fata unei minuni ramai cu gura cascata si cuvintele le pierzi prin gand… stai si traiesti asa, fara a putea spune nimic… si inca mai avem parte de minuni…
am citit o poezie care mi-a placut mult..
“Spre tine
mai plang
lovindu-ma de stanci
de piatra alba de mormant,
de dragul tau…
mi-e dor
sa te vad razand
sa te aud cum ma strigi
cantand
iar buza-ti tremuranda
s-o sarut
am luat de la oameni greutati
povara dupa povara
am fost sclav de zi
si sluga de seara
in pat de oboseala cadeam
dar adormind pe tine te visam
nu mai am nici ochi nici gura
nici adevar si nici minciuna
doar un suflet ce se vrea iertat
si-o inima ce-n zori
va pleca sa-ntalneasca chipul tau…”
filmul What Dreams May Come. De ce, nici eu nu stiu… Poate pentru ca inca mai cred in iubiri fara sfarsit…
spune-mi… crezi ca poti visa la o dragoste care se deruleaza dincolo de existential, intr-o tara plasmuita doar de imaginatia noastra, acolo unde se intalnesc visele…? Cum ar fi sa treci prin iad si prin rai pentru iubirea ta??? Ai fi in stare…?
In acest film iubirea invinge moartea chiar pe taramul ei… eu sper doar ca iubirea sa invinga limitele…
cat de putini suntem cei care in viata am trait cu adevarat o mare iubire, cat de putini ne-am nascut astfel in aceasta lume si cat de multi isi traiesc viata morti de ei insisi, cu sufletele neumblate de pasii niciunei mari iubiri. De ce? Sa-L intreb pe Dumnezeu sau pe Destin care este imaginea acestuia? De ce? Sa intreb vantul, cuvantul sau oceanul din apa caruia am ajuns sa visam aceasta lume? Raspunsul consta in noi si numai in noi. In iubire….
Un sef ajunge la birou dimineata cu fermoarul de la pantaloni desfacut. Secretara, nestiind cum sa-l puna in tema direct, il abordeaza: -Sefu’ azi dimineata, cand ai plecat de acasa, ai inchis usa de la garaj? Fraza nu a avut darul sa-l lumineze asa ca tipul a intrat in birou un pic nedumerit. Se aseaza el la birou, incepe sa-si vada de treaba si vede prohabul desfacut. In momentul respectiv are o revelatie referitor la spusele secretarei asa ca se gandeste sa o necajeasca un pic. O cheama in birou sa-i aduca o cafea si o intreaba: - Cand ai avzut usa de la garaj deschisa mi-ai vazut si Jaguarul? Secretara, zambind un moment, raspunde: - Nu, sefu’ . Tot ce am vazut era un Mini cu doua cauciucuri desumflate…
Nu ar fi mai bine sa uitam de aceasta durere care e una dintre cele mai acute ale acestui cer peste care se astern norii cuvintelor cateodata? Sunt momente in care vreau sa-ti scriu dar nu pot, in care vreau sa alerg dar imi simt clipele de plumb, in care vreau sa sparg cupa plina de venin scrisa in Destinul trecut de dinaintea noastra a acestei lumi dar nu pot fiindca fac parte din el la fel ca si tine, iubirea mea, si de aceea va trebui sa bem durerea iubirii pana la capat implinindu-ne astfel soarta ca un dat al creatiei petrecute mai demult decat insusi timpul…
… i-am spus ca pentru mine cel mai erotic moment al unei viitoare relatii a fost clipa care precede primul sarut.
I-am atras atentia sa se concentreze la clipa dupa care totul devine altfel.
Ii ziceam ca acel moment sacru al unei relatii imbobocite, care desparte anticipatia de cunoastere, nu mai revine in forma si intensitatea initiala niciodata.
Secundele care urmeaza dupa primul sarut nu mai sunt incarcate emotional cu nesiguranta sau indoieli. Chiar daca extazul trairilor care le sunt asociate depasesc cu mult tensiunea traita la caderea intaiului fir de nisip,ele fac parte deja dintr-un sirag, dintr-o continuitate temporara.
Acele clipe pot gazdui vartejuri dar nu ma pot separa apele trairilor de uscatul necunoasterii.
Ma intreb daca o astfel de traire n-a fost ceva asemanator cu ce a simtit Adam cand a muscat din marul daruit de Eva. Sau poate buzele ei au fost substituite cu fructul oprit? Oricum trairea lui Adam s-a schimbat brusc de parca un alt nivel de constiinta s-ar fi prabusit brusc peste el.
Cunoasterea e permisa doar intre jaloanele definite initial sau EL ne permite sa cercetam ca niste copii curiosi?
Dupa testul pacatului original mi se pare ca plaja de miscare libera a devenit mai mult decat ingusta.
Sau poate buzele dulci al unei Eve erau codul de access spre un univers unde morala paradisiaca nu mai avea control?…
