angel

Traim momente in care sufletul nostru se vrea atat de mult iubit, in care inima noastra doreste sa daruiasca atat de mult… insa ne simtim sufletele intunecate de pacate iar inimile golite de sentimente…

uneori cuvantul nu e de ajuns sa rosteasca ceea ce te doare, ceea ce simti. ceea ce-ti striga sufletul in noapte, ceea ce-ti canta inima in zori… de aceea, uneori, preferi sa taci, pentru a-ti reveni din copleseala ce te-a cuprins, pentru ca doar tacerea poate uneori sa sparga durerea ce ti-a impietrit in inima…

in fata unei minuni ramai cu gura cascata si cuvintele le pierzi prin gand… stai si traiesti asa, fara a putea spune nimic… si inca mai avem parte de minuni…

am citit o poezie care mi-a placut mult..

“Spre tine

mai plang
lovindu-ma de stanci
de piatra alba de mormant,
de dragul tau…
mi-e dor
sa te vad razand
sa te aud cum ma strigi
cantand
iar buza-ti tremuranda
s-o sarut

am luat de la oameni greutati
povara dupa povara
am fost sclav de zi
si sluga de seara
in pat de oboseala cadeam
dar adormind pe tine te visam

nu mai am nici ochi nici gura
nici adevar si nici minciuna
doar un suflet ce se vrea iertat
si-o inima ce-n zori
va pleca sa-ntalneasca chipul tau…”

filmul What Dreams May Come. De ce, nici eu nu stiu… Poate pentru ca inca mai cred in iubiri fara sfarsit… 

spune-mi… crezi ca poti visa la o dragoste care se deruleaza dincolo de existential, intr-o tara plasmuita doar de imaginatia noastra, acolo unde se intalnesc visele…? Cum ar fi sa treci prin iad si prin rai pentru iubirea ta??? Ai fi in stare…? 

In acest film iubirea invinge moartea chiar pe taramul ei… eu sper doar ca iubirea sa invinga limitele…

cat de putini suntem cei care in viata am trait cu adevarat o mare iubire, cat de putini ne-am nascut astfel in aceasta lume si cat de multi isi traiesc viata morti de ei insisi, cu sufletele neumblate de pasii niciunei mari iubiri. De ce? Sa-L intreb pe Dumnezeu sau pe Destin care este imaginea acestuia? De ce? Sa intreb vantul, cuvantul sau oceanul din apa caruia am ajuns sa visam aceasta lume? Raspunsul consta in noi si numai in noi. In iubire….

Ce suntem noi in afara de un vis nebun al unui inger complexat de Sine, pierdut undeva în Ierarhia Numerologiei?

Nu ar fi mai bine sa uitam de aceasta durere care e una dintre cele mai acute ale acestui cer peste care se astern norii cuvintelor cateodata? Sunt momente in care vreau sa-ti scriu dar nu pot, in care vreau sa alerg dar imi simt clipele de plumb, in care vreau sa sparg cupa plina de venin scrisa in Destinul trecut de dinaintea noastra a acestei lumi dar nu pot fiindca fac parte din el la fel ca si tine, iubirea mea, si de aceea va trebui sa bem durerea iubirii pana la capat implinindu-ne astfel soarta ca un dat al creatiei petrecute mai demult decat insusi timpul…

… i-am spus ca pentru mine cel mai erotic moment al unei viitoare relatii a fost clipa care precede primul sarut.

I-am atras atentia sa se concentreze la clipa dupa care totul devine altfel.
Ii ziceam ca acel moment sacru al unei relatii imbobocite, care desparte anticipatia de cunoastere, nu mai revine in forma si intensitatea initiala niciodata.

Secundele care urmeaza dupa primul sarut nu mai sunt incarcate emotional cu nesiguranta sau indoieli. Chiar daca extazul trairilor care le sunt asociate depasesc cu mult tensiunea traita la caderea intaiului fir de nisip,ele fac parte deja dintr-un sirag, dintr-o continuitate temporara.
Acele clipe pot gazdui vartejuri dar nu ma pot separa apele trairilor de uscatul necunoasterii.

Ma intreb daca o astfel de traire n-a fost ceva asemanator cu ce a simtit Adam cand a muscat din marul daruit de Eva. Sau poate buzele ei au fost substituite cu fructul oprit? Oricum trairea lui Adam s-a schimbat brusc de parca un alt nivel de constiinta s-ar fi prabusit brusc peste el.
Cunoasterea e permisa doar intre jaloanele definite initial sau EL ne permite sa cercetam ca niste copii curiosi?
Dupa testul pacatului original mi se pare ca plaja de miscare libera a devenit mai mult decat ingusta.
Sau poate buzele dulci al unei Eve erau codul de access spre un univers unde morala paradisiaca nu mai avea control?…

Vine o vreme cand visele noastre nu mai incap in sufletul unuia singur… Pornim atunci pe o poarta a sarutului ce ne deschide drumul catre o lume in care pana si lacrima se pierde, devenind cerc. Totul depinde de pasii nostri risipiti doar in doi, de rabdarea, de intelegerea si, mai ales, de dragostea noastra. Iubirea este singura in masura sa ne arate drumul catre acea poarta mereu deschisa. Sa fie ea o fantoma? Unii dintre noi mai cred in ea… Si mai rostesc din cand in cand, cu sinceritate, privind in oglinda ochilor iubiti: “Atat de mult te iubesc incat simt ca lumea aceasta ne strange si trebuie sa devenim nemuritori!”

Matematica aplicata nu-mi da pace: este oare fericirea un joc cu suma nula? Adica, pe romaneste, Dumnezeu iti da pe o parte dar iti ia pe alta? Adica, exista o lege universala a compensatiei? Eu, una, in actuala-mi experienta pamanteana, fara a mai pune la socoteala celelalte vieti, asa cred. Insa am nevoie de cineva sa ma convinga de contrariu! Cu argumente solide.

Azi cred ca secretul omenirii este sa nu faci rau,
sa nu ranesti cu atingerea mainii tale nici o clipa
copilul timid ce ancestral zace in noi.

De vei incuviinta rasaritul cu un zambet timid
sau inclinandu-ti capul spre marginea pamantului,
fetisului divin i sa va forma o litera
ce marunt ti se va strecura in suflet.

Nu rosti cuvinte.
Sunt fragile ca baloanele de sapun si pot sa se sparga
in piatra seaca,
sa nu infloreasca.

Azi cred ca daca apusul e sangeriu
undeva,
pe un camp umed un nou Abel isi afla sfarsitul.
Poate eu, poate tu …

Nu ucide litera urmatoare din cuvantul iubire,
caci in afara de “DA” si “NU” el trebuie sa existe.
Si spune “DA” oceanului linistit ce vine de departe ,
ca o sageata sa strapunga armura indiferentei .
Si spune “NU, azi nimeni nu te va trada” cinei cea de
taina,
caci in tacerea mantuirii nu vom mai purta cruci
si doar atunci copilul din noi va mosteni un nou
inceput divin.

O lume zace in mine si se zbate sa iasa afara… fiecare vrea dreptul lui, minutul, secunda lui… dar sunt asa de multi ca nu am timp pentru toti… sunt asa de multi ca nu vreau sa ii las pe toti. Ma autocenzurez, de multe ori functioneaza… insa cateodata mai iese din mine si cate un om care nu stiu cum a ajuns acolo… de care imi e rusine din secunda zero cand a itit capul… il inabus. il acopar, il ingrop in remuscari imediat… dar ma ingrozesc… realizez ca mai sunt poate 100, sau 1000 sau poate 1.000.000 ca el acolo… acolo in mine… si la toate aceste persoane teribile eu le dau nastere, eu ii intretin . Care e procentul de existenta al lor?… si de la cat la suta ar trebui sa ma sperii cu adevarat?… sau nu conteaza ca e unu sau un miliard … raul e deja in mine, a luat nastere si trebuie sa duc o lupta continua…, ma simt ca un Sisif, fara sanse de izbanda… fara siguranta unei victorii finale, castig doar mici lupte, razboiul insa continua pe toate flancurile…
Cu toate astea, acest dinamism interior, si aceasta constientizare care ma sperie, imi si intareste convingerea ca traiesc, ca sunt totusi un om bun si ca poate, poate odata o sa pot sa zic ca m-am debarasat de ceilalti spre a ma gasi pe mine. Singurul real. Dar … dar daca nu exista acel UNU… sau daca exista si il gasesc, nu ma voi plictisi de mine? Nu voi regreta trairile intense, spaimele si bucuriile tuturor celor dinainte, implinirile si dezamagirile…
Mda… caut seninatatea, atingerea absolutului. Si in acelasi timp nu vreau sa il gasesc… e mai atractiva cautarea in sine decat ideea gasirii ei.
Stiu, caut mereu.. ma amagesc cu iluzia unei tinte de atins… dar sunt fericita cu cautarea mea dinamica, activa, vie, imprevizibila. E bine? E rau? Nu ma intereseaza, deja nu mai exista granita intre aceste doua concepte… se intrepatrund, una incepe cu sfarsitul celeilalte, intersectia lor nu e multimea vida. Nicidecum.
Intersectia sunt eu.