angel

Traim momente in care sufletul nostru se vrea atat de mult iubit, in care inima noastra doreste sa daruiasca atat de mult… insa ne simtim sufletele intunecate de pacate iar inimile golite de sentimente…

uneori cuvantul nu e de ajuns sa rosteasca ceea ce te doare, ceea ce simti. ceea ce-ti striga sufletul in noapte, ceea ce-ti canta inima in zori… de aceea, uneori, preferi sa taci, pentru a-ti reveni din copleseala ce te-a cuprins, pentru ca doar tacerea poate uneori sa sparga durerea ce ti-a impietrit in inima…

in fata unei minuni ramai cu gura cascata si cuvintele le pierzi prin gand… stai si traiesti asa, fara a putea spune nimic… si inca mai avem parte de minuni…

am citit o poezie care mi-a placut mult..

“Spre tine

mai plang
lovindu-ma de stanci
de piatra alba de mormant,
de dragul tau…
mi-e dor
sa te vad razand
sa te aud cum ma strigi
cantand
iar buza-ti tremuranda
s-o sarut

am luat de la oameni greutati
povara dupa povara
am fost sclav de zi
si sluga de seara
in pat de oboseala cadeam
dar adormind pe tine te visam

nu mai am nici ochi nici gura
nici adevar si nici minciuna
doar un suflet ce se vrea iertat
si-o inima ce-n zori
va pleca sa-ntalneasca chipul tau…”

Azi cred ca secretul omenirii este sa nu faci rau,
sa nu ranesti cu atingerea mainii tale nici o clipa
copilul timid ce ancestral zace in noi.

De vei incuviinta rasaritul cu un zambet timid
sau inclinandu-ti capul spre marginea pamantului,
fetisului divin i sa va forma o litera
ce marunt ti se va strecura in suflet.

Nu rosti cuvinte.
Sunt fragile ca baloanele de sapun si pot sa se sparga
in piatra seaca,
sa nu infloreasca.

Azi cred ca daca apusul e sangeriu
undeva,
pe un camp umed un nou Abel isi afla sfarsitul.
Poate eu, poate tu …

Nu ucide litera urmatoare din cuvantul iubire,
caci in afara de “DA” si “NU” el trebuie sa existe.
Si spune “DA” oceanului linistit ce vine de departe ,
ca o sageata sa strapunga armura indiferentei .
Si spune “NU, azi nimeni nu te va trada” cinei cea de
taina,
caci in tacerea mantuirii nu vom mai purta cruci
si doar atunci copilul din noi va mosteni un nou
inceput divin.

Imi iau
numarul meu de pietre
si incep jocul
convinsa fiind ca, oricum,
voi pierde

De ce mai joci totusi?
(ma veti intreba)
ce altceva pot face?
(va voi raspunde)

si voi continua sa mut
piatra dupa piatra
munte dupa munte…

Ma intreb daca este de preferat sa ma aflu acum pe scena sau in sala… ca de critici de specialitate nu duc lipsa in mailuri… :)))
Imi este inca dificil sa marchez granita intre teatru si sinceritate… poate pentru ca jocul in sine ascunde pe undeva un firav dar foarte existent sambure de adevar.
Stiiiiu, nu totul poate fi citit printre randuri… si eu, cel putin, nu am studiat inca suficienta literatura de specialitate.:) Ma limitez totusi in a incerca sa ma definesc cat mai clar… si sa incerc sa-i inteleg si accept pe cei din jur. Inca.

 - Tu esti?
 - Nu. Sunt celalalt. Nu stii?
 - De unde vii?
 - Nu intelegi, chiar daca-ti spun.
 - Te-ai ratacit pe un alt drum?
 - Nu-ti amintesti? Tu m-ai chemat.
 - E cam ciudat. Nu-mi amintesc de nici un semn
    trosnind in lemn.
 - Ei, nu vrei tu sa recunosti.
 - Dar ma cunosti?
 - Te stiu de cand nici nu erai.
 - Ma urmareai?
 - Vezi tu…, a fost ca si un pact
    bezmetic drumul nostru-abstract.
 - Suntem legati prin fire nevazute?
 - Cararile nu iti sunt cunoscute.
    … mai bine du-te si te culca,
    maine-o sa crezi ca am fost naluca.
  - Si nu-i asa?
  - Ei, nu. Ai vrea.
  - Esti tu?
     sau nu?
     Ti-e gandul neinteles si inalt.
  - Cum? Tot nu stii? Sunt celalalt. Mereu doar.. celalalt.

sunt ceea ce sunt si nimic nu mi se pare
ciudat la mine,
nici macar frumusetea asta de brat intins
catre pragul amurgului.

ar fi trebuit sa incep cu inceputul,
dar Homer, bietul,
mi se odihneste la picioare si povestea am
uitat-o.

parca ieri zaceam rapusa in bratele tale,
supusa si blanda.
parca ieri, Domnule, parca ieri imi zvacnea carnea pe
oase si sangele imi clocotea
vezuvian.
parca azi pleci cu un alt anotimp desert
din mine.

sunt ceea ce sunt.
copilul isi intinse mainile spre mama,
cuprinzand tot universul:
.
atat imi amintesc de la inceput.

acum tanjesc dupa tine.
ca o umbra ma port pe mine in disperarea
lumii.
ca vantul cutreier pamantul.
ca valul marii iti caut pasii cu tot cu
solzi.

sa nu indraznesti sa apari prea tarziu.
sa nu indraznesti sa plangi.
doar sa vii.
arsura ce a ramas in locul inimii sa
ramana, ca o porunca dumnezeiasca.

sa nu indraznesc sa uit toata tulburarea
fapturii mele.

focul il cuprind ermetic in carnea
pieptului.
nu tresar. nu te gasesc. este doar
destinul.

Mergand eu cu capul in jos, sub soarele gol al verii infernale,
deci mergand eu cu capul in jos
pentru a vedea in sfarsit gropile
in care m-am impiedicat de atatea ori,
cazand,
alunecand, dar ridicandu-ma totusi,
am gasit, scapat de la reverul cuiva,
un martisor…
Cum de nu l-a vazut nimeni pana la mine?
Cum de nu s-a aplecat nimeni sa-l ridice?
Cum de n-a lucit el sub soarele gol?
E un martisor care s-ar potrivi mai bine unei copile cu par balai, lung,
fluturandu-i in vantul de arsita…
Dar stralucea pentru mine acum…
M-am inclinat sa-l ridic, cu gingasie, pentru ca el, martisorul,
e atat de gingas si de putin pregatit sa-l striveasca niste roti - ale Soartei, ale Vietii…
Am sa-l port peste inima, fara snur,
pana cand vreo suflare de vant,
de arsita sau de ger
o sa mi-l desprinda…
Am sa-l pazesc cu toata fiinta mea cea plecata catre gropile Drumului,
in care sa nu mai paseasca…
Si daca el va trebui sa cada iar,
de deasupra inimii mele,
am sa merg tot asa,
cu Universul pe umerii mei, in cautarea Drumului fara de gropi…

Uneori ii cerem prieteniei prea mult…

Ii cerem cerul sa ne croim din el ochi,
si munti sa ni-i punem in piept inimi,
si mari sa ne-nvelim rasuflarea
cand dorul de moarte ne doare…

Cu siguranta, ii cerem prieteniei prea mult.

Ar trebui sa trecem prin lume dansand
cu un om de paie,
un om de tinichea,
si un leu.

Am venit pe lume
…..cu o scara
……in spirala
…….insurubata
……..in trup
…….Timpul
……s-a infasurat
…..in mine
….ca un melc
…tolanit
..in cochilia lui
.fara geamuri
..absorbind
…ca o tacuta
….gaura neagra
…..praful de dor
……de suras
…….de iubire
……..de spaima
…….de scancet
……din spatiile
…..interstelare
….adiacente.
…Prinsa intre
..oglinzi
.fata in fata
..urc
…o zilnica
….neiertatoare
…..scara in spirala
……Mi se aduce
…….la cunostinta
……..doar
…….pe ultima treapta
……ca am fost
…..programata
….experimental
…pentru
..o noua cadere

Aseara, dupa ce am inchis bine usa,
o aripa s-a frant.
Sa fi fost cea cu care ma cataram
pe linia orizontului
sa vad soarele
daca intr-adevar rasare din mare,
Sau cea cu care iti mangaiam
fruntea, si ochii,
Doamne, si buzele…
Sau poate a fost cea in care am plans
zile si nopti
Sau, mai degraba,
a fost cea cu care m-am sprijinit de un nor
sau in care te-am invelit,
atunci, spre dimineata.
Sau poate-a fost cea cu care iti scriu
de-o viata-ntreaga,

Sau poate chiar cea cu care am inchis usa,
Sa-mi fi prins aripa in usa,
sa fi ramas acolo
o aripa,
intre mine si tine,
doar o singura aripa…

Si o usa bine inchisa.

Prima oara cand ne-am intalnit
Eram plecata departe printre stele
Si printre nori umbra nu ti-am zarit
Pierduta in infinitul cautarilor mele.

A doua oara ne-am regasit departe
Eu, intr-un colt de oras tacut si mut
Tu, in celalalt priveai adanc in noapte
Si atunci te-am simtit si m-a durut.

A fost candva si a treia intalnire
Cand eu eram intr-un capat de lume
Si tu la celalalt capat de fericire
Atunci tu m-ai strigat incet pe nume.

A patra oara cand ne-am gasit
Eram fiecare la un capat de strada
Si totusi sufletele nu si-au vorbit
Erau prea departe, nu puteau sa arda.

La a cincea intalnire eram mai aproape
Eu pe un trotuar, tu pe un altul grabit
Si totusi ne ascundeam printre soapte
Desi cu toate astea, noi ne-am zarit.

Zambetul a venit mai tarziu intre noi
La a sasea intalnire, eram fata in fata
Si printre soare si ploi eram amandoi
Surprinsi de o noua si blanda dimineata.

Si totusi nu stiu ce s-a mai petrecut
Ne-am cautat, ne-am zarit, pierzand apoi
Nu ne-am mai recunoscut si am trecut
Prin viata mai departe straini amandoi…